Instanțe auratice în experiența artei contemporane
Joi, 6 noiembrie 2014, 19.00
LECTURE @ Pavilion
Mădălina Buhoș

Ce este aura lui Benjamin și mai ales, se poate vorbi despre acest fenomen în relație cu arta contemporană?

Prelegerea se concentrează asupra înțelegerii acestui concept, în sensul pe care Walter Benjamin i l-a atribuit, la momentul trecerii spre modernitate dar și asupra  posibilității sale de supraviețuire prin experiența generată de arta contemporană. Exemplele prezentate sunt strâns legate de urmările și transformările pe care opera de artă le-a suferit după trecerea în era reproducerii mecanice, până în contemporaneitate, cât și de efectul pe care navigarea șocului l-a avut asupra percepției psihicul uman. Schimbările suferite au venit dintr-o multitudine de direcții, atât sociale, culturale, tehnice, toate presupunând o modificare a felului în care realitatea este percepută ca energie psihică.

Fredric Jameson spunea în „Postmodernism or Cultural Logic of Late Capitalism” că  producțiile culturale ale postmodernismului distrag într-adevăr spectatorul, folosind acest termen cu referire la Benjamin[1]. Diferența dintre modernism și postmodernism, pe care Jameson o indică este că cea dintâi păstrează încă zone residuale ale naturii originare, ale arhaicului, iar cultura lucrează din perspectiva acestei rezistențe. Postmodernismul și deci și arta contemporană este ceea ce rezultă atunci când procesul de modernizare este complet. Rezultatul este o lume profund a omului în care cultura devine ceea ce el numește o a două natură[2], aceasta fiind ceea ce Benjamin identifică ca fiind o condiție necesară supraviețuirii aurei .

Arta contemporană propune noi metode de a fi, mai degrabă decât obiecte concrete, producția de gesturi primează asupra producției de lucruri. Artistul cât și publicul devin un fel de teren al experiențelor colective, participatorii și critice ale unui dispozitiv autopoetic.

Este posibil ca la baza aurei benjaminiene să stea utopia, a cărei formă se modifică și ea în funcție de parcursul social și istoric dar care originează din năzuința că rolul artei este unul salvator, prin integrarea artei în arena socială.


[1] Fredric Jameson, Postmodernism or Cultural Logic of Late Capitalism, Duke University Press, 2001, p IX

[2] Fredric Jameson, Postmodernism or Cultural Logic of Late Capitalism, Duke University Press, 2001, p X

Mădălina Buhoș, născută 12 noiembrie 1989, și-a luat diploma de licență in Management Cultural la Academia de Studii Economice București și cea de masterat în Istoria Artei la Universitatea Națională de Arte București cu o teză de disertație pe subiectul aurei lui Walter Benjamin în arta contemporană. Locuiește și lucrează în București.

Imagine: Olafur Eliasson, The Weather Project, 2003. Fotografie de Tate Photography.

DACĂ NU NOI, CINE? Fiind aici, în era confuziei
09 octombrie 2014 – 16 noiembrie 2014
EXPOZIȚIE

Curatoriată de PAVILION – journal for politics of culture
O expoziție realizată cu extrase din arhiva PAVILION, BUCHAREST BIENNALE, FREE ACADEMY, REFORMA, BUCHAREST FILM BIENNALE, PAVILION RESOURCE ROOM

PAVILION – proiectul început în 1999 care a generat întreaga activitate a organizației (BUCHAREST BIENNALE, FREE ACADEMY, REFORMA, BUCHAREST FILM BIENNALE, PAVILION – centru pentru artă și cultură contemporană), este o aluzie la structura temporară a artei contemporane.

WHO IF NOT WE? / DACĂ NU NOI, CINE? vorbește despre 15 ani de rezistență în câmpul artistic local, românesc, despre subterfugiile luptei cu haosul birocratic, despre crearea de potențialități în zona artei contemporane românești, despre plasare în câmpul social-politic local, despre crearea de noi perspective și direcții de acțiune imediată; este o expoziție care marchează 15 ani de existență și rezistență prin critică și creare de pârghii de acces la cultură. Gândirea critică înseamnă a înțelege, a percepe critic, sau argumentativ din poziția voastră. Poziția voastră – poziționarea voastră – înseamnă analiza spațiului social, politic și economic unde evoluezi. Pentru o țară ”post”- (comunistă, conceptuală, modernă) este important să înțelegi istoria sa, să o critici – în sens pozitiv sau negativ. Istoria acestui tip de habitat se află la baza definirii și delimitării terminologice a spațiului, și de asemenea i-a structurat misiunea: abordarea critică a imediatului.

De obicei, un pavilion este o construcție temporară, ceva între o casă și un cort, având un scop specific și temporar. Cea mai bună calitate a sa este funcționalitatea, poate fi instalată și dezinstalată cu ușurință, poate fi mutată rapid dintr-un loc în altul, dar are potențialul să marcheze un spațiu anume, în interiorul sau în afara pavilionului. Este o structură temporară, la fel cum revista Pavilion este o platformă temporară, pentru politica, arta și cultura contemporană.

Conceptul temporar al pavilionului se încadrează perfect în conceptul (re-)prezentării culturii de azi. Arta și cultura sunt dinamice, temporare, deseori în transformare, mișcându-se nu doar în spate, în față, la stânga, la dreapta, dar și în orice altă direcție. E nevoie de o structură temporară pentru a analiza cultura contemporană – trebuie să fii rapid și dinamic, e nevoie de un mediu care este temporar precum domeniul pe care îl reprezintă, dar totuși să rămână solid. De aceea, o structură precum pavilionul poate fi utilă.

“Fiind aici”-ul ne plasează într-un context social specific, într-o mobilitate, teritorialitate și între granițe aparte unde metaforele globalizării legate de dispariția acestor granițe presupune ca oamenii, capitalurile și bunurile să beneficieze de libertate de mișcare, ducând la crearea unor rețele de mobilitate ce conduc spre progres cultural iar actul cultural devine un obiect de recreere, divertisment, sau dezvoltare personală prin loisir, și aceasta este o realitate omniprezentă în societatea contemporană. Azi, este afirmat destul de des, că o asemenea concepție despre cultură ar fi exprimată liber, ca un element abstract, prin unitate-în-diversitate, prin universalitate-prin-diferență și nici nu ar fi departe de adevăr.

Gilles Deleuze și Felix Guattari (“Milles Plateaux”, 1980) explică potențialitatea rizomică, vorbind despre cum un rizom este un fel de celulă stem care face trimiteri laterale în orice direcție, fără a avea o structură dihotomică, dar având o structură pluralistică. Un rizom este o structură temporară, atât încât se poate întinde din orice punct, către orice punct în sau în afara rizomului, are posibilitatea de a crește boboci și de asemenea are posibilitatea de a mortifica bobocii vechi – o structură care este necesară pentru o revistă, în ziua de azi – temporară și mergând/mișcându-se în orice direcție posibilă. Numai această structură temporară, structura rizomului, ne permite să intervenim în “societatea spectacolului”, a analiza exact probleme recente și structurile lor de putere și în cele din urmă a întoarce invers spectacolul, la 180 de grade. Avem posibilitatea de a regândi procesele și a le redirecționa.

Pe lângă așteptările critice ale PAVILION, încercăm să antreprenoriem un alt tip de gândire critică: critica persoanei (id est ”persona”), a individului, critica oricui despre și din partea oricui, incluzând și autocritica. Propunem acest angajament pentru ca toți să ne putem implica – chiar și superficial sau vulgar – în existența societății noastre.

Totuși, funcția de bază a tuturor instrumentelor noastre va rămâne concretizarea.

P.S. Ideea titlului și conceptului expoziției a fost inspirată de textele: Zsolt Petrányi, “Chaos: The age of confusion”, reader of Bucharest Biennale 2, în Pavilion #9; Jan-Erik Lundström, “Being here. Mapping the contemporary”, reader of Bucharest Biennale 3, vol. 1: text book în Pavilion #12; Anne Barlow, “Tactics for the here and now”, reader of Bucharest Biennale 5, în Pavilion #16; Felix Vogel, “Handlung. On Producing Possibilities”, reader of Bucharest Biennale 4, în Pavilion #15.

Expoziția poate fi vizitată de Miercuri până Duminica între orele 15.00-19.00